taină

[ştiinţă]

Oamenii de ştiinţă sunt familiarizaţi cu un orizont de cunoaştere în continuă deschidere, în continuă schimbare de morfologie şi spre care tind a se apropia în căutarea lor profundă de înţelegere. Ştiinţa făcută cu pasiune este demersul viu care duce pe om la întâlnirea cu realitatea profundă, cu taina lumii care se dezvăluie treptat:

„Lucrul cel mai frumos pe care îl putem trăi este tainicul. Este simţământul care stă la leagănul adevăratei arte şi ştiinţe. Cine nu îl cunoaşte, cel care nu se mai poate mira, acela este, pentru a spune aşa, mort, iar ochii săi sunt închişi.” ¹

Bibliografie: 1. Albert Einstein, Cum văd eu lumea. Teoria relativităţii pe înţelesul tuturor, ed. Humanitas, Bucureşti, 1996 (coperta spate).

A se vedea şi: cognoscibil, incognoscibil.

[teologie]

Dumnezeu este Taină. Dumnezeu ni se face cunoscut prin lucrările (energiile Sale), care şi ele, în pofida aspectului de dezvăluire-revelare, tot „taină” sunt în măsura în care prin lucruri „văzute” accedem la cele „nevăzute” şi prin cele raţionale la cele mai presus de raţiune. A cunoaşte pe Dumnezeu în fiinţa Sa este imposibil, ţine de apofatismul absolut, atât ca fapt de necunoaştere absolută cât şi în sens de condamnare prin neputinţă a discursului. A cunoaşte pe Dumnezeu participând la ceea ce binevoieşte El să împărtăşească omului este (însă) posibil. Taină este astfel gestul lui Dumnezeu de a împărtăşi ale Sale omului făcând posibilă „dilatarea” conştiinţei umane dincolo de registrul competenţelor naturale spre a putea primi cele mai presus de fire. Ce este atunci Biserica-Trupul lui Hristos dacă nu tocmai o „întrupare” a tainei lui Dumnezeu pentru ca omul să se poată împărtăşi din aceasta? Iar „taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”, Întruparea Fiului lui Dumnezeu, nu este oare fundamentul a tot gestul de viaţă teologică omenească manifestat „întrupat” ca unul care prin trupul celor omeneşti caută duhul celor dumnezeieşti? Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să se îndumnezeiască, adică să fie într-o veşnică împărtăşire din cele dumnezeieşti împlinindu-şi astfel umanitatea în Hristos, omul-Dumnezeu:

„Dumnezeul cel bun, a tot bun şi mai presus de bunătate, care este în totul bunătatea, din pricina bogăţiei covârşitoare a bunătăţii sale nu s-a mulţumit numai să fie bun, adică să existe numai fiinţa sa, fără să participe cineva la ea, ci pentru aceasta a făcut mai întâi puterile spirituale şi ceresti, apoi lumea văzută şi sensibilă, apoi din cea spirituală şi sensibilă pe om. [...] omul, fiind făcut raţional şi liber a primit puterea de a se uni pentru totdeauna cu Dumnezeu prin proprie alegere [...] dar pentru că a călcat porunca Creatorului Său şi a fost supus morţii şi stricăciunii, Făcătorul şi Creatorul neamului nostru, din pricina îndurărilor milei Sale, s-a făcut asemenea nouă, făcându-se întru totul om fără de păcat şi s-a unit cu firea noastră. [...] Trebuia, însă, să se împărtăşească de cel mai bun nu numai pârga firii noastre, ci tot omul care vrea să se nască a doua oară [...] să ajungem fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu prin poziţie aşa cum este El prin fire.” ¹

Îndumnezeirea omului, participarea la Taina lui Dumnezeu, a fost rânduită de Sus prin participarea omului la gesturi cât se poate de concrete în viaţa Bisericii şi pe care le numim în Biserică „sfinte taine”. Ele repetă întrucâtva gesturile naturale umane – naştere, creştere, hrănire - într-un registru duhovnicesc:

Pentru că acest Adam este duhovnicesc trebuia ca şi naşterea sa fie duhovnicească; tot aşa şi mâncarea. Dar pentru că suntem dubli şi compuşi trebuia şi ca naşterea să fie dublă; tot astfel şi mâncarea compusă. Naşterea ni s-a dat prin apă si prin Duh, adică prin sfântul botez, iar mâncarea este însăşi pâinea vieţii, Domnul nostru Iisus Hristos [...] făcând uz de îngăduinţa obişnuită, prin cele obişnuite ale firii face pe cele mai presus de fire. Şi după cum la botez, pentru că este obiceiul oamenilor să se spele cu apă şi să se ungă cu untdelemn, a unit harul Duhului cu untdelemnul şi cu apa şi a făcut-o baie a renaşterii, tot astfel, pentru că este obiceiul oamenilor să mănânce pâine şi să bea apă şi vin, a unit cu acestea Dumnezeirea lui şi le-a făcut trupul şi sângele lui, ca să ajungem la cele mai presus de fire prin cele obişnuite şi potrivite firii.” ²

Ce sunt atunci „sfintele taine”?

„Tainele sunt eminamente creştine: ele sunt lucrarea eficace a harului izvorând din umanitatea îndumnezeită a lui Hristos, care se împărtăşeşte, ca anticipare a împărăţiei Sale eshatologice, printr-un rit de sfinţire săvârşit de slujitorii bisericeşti şi prin puterea Duhului Sfânt [...] sunt rituri de mijlocire a harului prin care creştinul participă real la taina mântuirii. [...] Tainele transmit un har divin, care iniţiază, menţine şi desăvârşeşte viaţa omului în Hristos, care Însuşi Se oferă şi Se împărtăşeşte în Tainele sale.” ³    

Biserica cunoaşte astăzi un număr de şapte taine: botezul (taina naşterii în Hristos „din apă şi din Duh”; Mt. 28, 18-20), mirungerea (taina primirii „peceţii darului Sfântului Duh”; Gal. 5, 22), euharistia (taina împărtăşirii cu Hristos; In. 6, 55-57), spovedania (taina reconcilierii cu Biserica; Mt. 16, 19; 18, 18; In. 20, 21-23), nunta (taina unirii dintre un bărbat şi o femeie ca gest de iubire binecuvântat de Dumnezeu; Efes. 5, 25-32; In. 2, 1-11; Mt. 19, 4-6), maslul (taina ungerii cu untdelemn sfinţit, însoţit cu rugăciunea, a bolnavilor) şi hirotonia (taina „naşterii” slujitorilor lui Hristos care continuă activitatea ucenicilor Lui; I Tim. 3, 2-5). Tainele au toate epicleză, adică invocare de pogorâre a Duhului Sfânt. Numărul de şapte taine apare în Mărturisirea de credinţă a împăratului Mihail Paleologul pregătită în vederea sinodului unionist (cu catolicii) de la Lyon din 1274. Este un număr care trece cu vederea faptul că până în secolul XIII monahismul, înmormântarea sau sfinţirea bisericilor au fost privite şi ele ca taine. Şi, mai mult, ne întrebăm astăzi, ce nu este taină în Biserică? Obişnuiţi fiind să separăm între „taine”, ca lucrări în chip absolut necesare mântuirii, şi „ierurgii”, ca lucrări de sfinţire de locuri şi de lucruri, reuşim astăzi oare să mai trăim conştiinţa că orice gest eclezial este în fond gest de mântuire prin excelenţă, gest de pogorâre a harului peste om, şi că acesta este taină ca unul care exprimă şi prelungeşte către noi Taina lui Dumnezeu Cel dincolo de cuprinderea omului în toate gesturile şi în fiinţarea Sa?

Bibliografie: 1. Sfantul Ioan Damaschin, Dogmatica, ed. Scripta, Bucureşti, 1993, pp. 163-165; 2. Ibidem, pp. 163-165; 3. Pr. Prof. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 369; Ibidem, p. 371.

A se vedea şi: cognoscibil, incognoscibil.