reprezentare

[ştiinţă]

În ştiinţe problema reprezentării este una fundamentală. Reprezentarea mediază o mai bună înţelegere a realităţii fizice. Metodologia ştiinţifică a facilitat demersul reprezentării prin dezvoltarea unor structuri intelectuale sau materiale, numite modele, care să permită într-o manieră analogică observarea mai precisă a fenomenelor decelate în natură. Diferenţa dintre model şi fenomenul real este că modelul este manipulabil şi că sintetizează doar acele aspecte controlabile de către observator din ansamblul celor existente real în natură. În acest fel, mintea umană se poate afla în faţa unor probleme mai simple decât cele ale lumii fizice concrete, şi deci, astfel, posibil rezolvabile. În acelaşi timp, modelul ca reprezentare mentală, propunând o viziune unitară, se arată deseori mai fertil decât un set de ecuaţii, şi aceasta întrucât apelează la structuri de gândire mai ample, prin care se poate discerne atât global, holistic, cât şi prin descompunere în părţi componente, atât intuitiv cât şi analitic.

Există o dependenţă directă între eficacitatea modelului şi gestul de reprezentare ştiinţific:

„Odată cu introducerea unor modele noi, reprezentarea îşi schimbă natura. Utilizarea unor tipuri variate de modele este o recunoaştere a faptului că noi forme de înţelegere fizică sunt cerute de noi viziuni ale Naturii. Dupa cum Hertz si Maxwell indicau, modelele mecanice pure ale Naturii nu mai convin. Relativitatea şi teoria cuantică duc la o pierdere a unei simple reprezentări mimetice a naturii. O anume formă directă de vizualizare, aşa cum modelele-scală o presupuneau, şi-a pierdut din eficacitate. Noi modele, mai abstracte, le vor lua locul. Comportarea atomilor şi a obiectelor relativistice mai poate fi vizualizată dar nu într-un sens mimetic direct. Vizualizarea capătă o formă indirectă. [...] Ceea ce este tot mai important, după cum spunea Maxwell, este că modelul ar trebui să captureze asemănarea formală între sistemul real modelat şi reprezentare.” ¹

Descrierea, reprezentarea lumii şi lumea se află în acelaşi raport pe care îl regăsim între reprezentarea unui teritoriu şi teritoriul în sine. Harta nu este identică cu teritoriul, ci îl reprezintă codificat, este o imagine a lui. Însă faţă de reprezentările mimetic-servile ale realităţii propuse până la modernitate, contemporaneitatea cere o formalizare tot mai accentuată a gestului de reprezentare. Şi, poate paradoxal, formalizarea operează astăzi o deschidere către o nevoie de înţelegere în care simbolul şi metafora sunt invitate (mai mult ca niciodată în ştiinţe, de la modernitate încoace) să concure la a oferi o imagine a lumii:

„Fizica cuantică, teoria bootstrap-ului hadronic, teoria numerelor complexe, teoria haosului au în comun ipoteza de bază conform căreia realitatea nu poate fi descrisă în termeni liniari. Aceste teorii post-moderne sunt toate - şi aceasta este semnificativ – metacritice, în sensul că ele se prezintă ca metafore mai degrabă decât descrieri fidele ale realităţii. Pentru a utiliza termeni care sunt mai familiari teoreticienilor literari decât fizicienilor teoreticieni, am putea spune că aceste tentative de dezvoltare a noilor strategii de descriere reprezintă tendinţe spre o teorie a teoriilor, fiind o reprezentare matematică, experimentală şi verbală a unei semiotici de investigare a universului.” ²

Bibliografie: 1. Friedel Weinert, The scientist as Philosopher, ed. Springer-Verlag, 2005, p. 47; 2. Robert Markley apud Alain Sokal, Jean Bricmont, Impostures intellectuelles, ed. Odile Jacob, Paris, 1997, p. 236.

A se vedea şi: model.

[teologie]

Demersul de reprezentare este un ingredient vital nu numai pentru cunoaşterea ştiinţifică, cât şi pentru cea teologică. Mărturiseşte în acest sens arhimandritul Sofronie, un sfânt trăitor ortodox contemporan:

„Toată experienţa vieţii mele, din anul tinereţelor până la bătrâneţe, m-a dus către o limpede viziune: că felul în care ne reprezentăm mental Întâia Fiinţă, pe Dumnezeul cel Fără de Început, se răsfrânge în toate manifestările vieţii noastre [...] Orice schimbare în viziunea noastră mentală a Începutului celui fără de început, a Principiului a tot ce există, aduce neapărat cu sine o schimbare corespunzătoare în simţirile, gândurile, facerile şi reacţiile noastre la tot ce ne înconjoară.” ¹

Dreapta (ortho, gr.), şi deci nedeformata reprezentare, iconică, a dumnezeirii în spaţiul interiorităţii umane se traduce în coordonatele fiinţării printr-o (re)structurare personală care presupune mutarea de la temporal la veşnic prin lucrarea harului dumnezeiesc în om. Reprezentarea interior-umană a Fiinţei Supreme nu poate fi o simplă expresie de tradiţie culturală autonomă, întrucât chemarea dumnezeiască, adresată fiecăruia, este tocmai în sensul experienţei întâlnirii vii şi nemijlocite cu Fiinţa Supremă şi din a cărei viaţă tot omul este chemat să se împărtăşească veşnic. Teologia creştină afirmă o compatibilitate profundă între om şi Dumnezeu care se exprimă în structura interioară a făpturii umane, şi care permite reprezentarea lui Dumnezeu prin insuflarea dăruită de harul dumnezeiesc, întrucât „mintea omului, făcută după chipul Minţii Dumnezeieşti, poartă în sine acest chip, îl presupune. Ea însă nu este în stare să descopere desăvârşit în sine acest Chip, numai pe temeiul propriei experienţe.” ²

Împărtăşirea din prezenţa dumnezeiască este centrată pe evenimentul Întrupării Fiului lui Dumnezeu, prin care Dumnezeu se dăruieşte ca şi prezenţă tangibilă - inclusiv în sensul materialităţii ! - oamenilor. Întruparea este evenimentul crucial în istoria neamului omenesc care face posibilă reprezentarea Celui până acum nereprezentabil. Aici mărturia apostolilor, despre ceea ce „ochii noştri au văzut”, „urechile noastre au auzit”, „mâinile noastre au pipăit”, este mai mult decât grăitoare. Are loc o adevărată schimbare de registru între Vechiul şi Noul Legământ dintre Dumnezeu şi om: umanitatea asumată de Hristos, pentru veşnicie, este o pecetluire a Legământului prin prezenţa Lui în mijlocul oamenilor, a lui Dumnezeu cel făcut om, prezenţă pe care gestul reprezentării iconice o actualizează neîncetat. Vechiul Testament este perioada grăitoarele imperative de a nu-ţi face „chip cioplit” întrucât Dumnezeu este dincolo de orice reprezentare, interdicţia fiind echivalentă unui programatic demers de ferire de cădere în idolatrie. Or, cum Hristos omul-Dumnezeu este icoana Tatălui celui nevăzut, prin Întruparea Sa reprezentarea de tip iconic devine ingredient curent al mântuirii omului, drumul către sfinţenie fiind astfel opera de restaurare interioară a icoanei lui Dumnezeu în noi înşine şi structurare-reconfigurare a noastră prin prezenţa Acestuia.

„ [...] cine poate să facă chipul Dumnezeului nevăzut, necorporal, necircumscris şi fără de formă? Este culmea nebuniei şi a lipsei de credinţă să înfăţişezi Dumnezeirea. Pentru acest motiv în Testamentul Vechi nu era obişnuită întrebuinţarea icoanelor. Dar când Dumnezeu, din pricina milostivirii milei Lui, s-a făcut om cu adevărat pentru mântuirea noastră, şi s-a făcut om nu cum s-a arătat lui Avraam în chip de om şi nici cum s-a arătat profeţilor, ci s-a făcut om în chip substanţial şi real – a locuit pe pământ, a petrecut cu oamenii, a făcut minuni, a suferit, a fost răstignit, a înviat, s-a înălţat şi toate acestea s-au întâmplat în chip real şi a fost văzut de oameni; deci când s-au făcut acestea, s-a înfăţişat în icoană chipul Lui spre a ne aduce aminte de El.”

Bibliografie: 1. Arhimandritul Sofronie, Naşterea întru împărăţia cea neclătită, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, pp. 19, 76; 2. Ibidem, p. 76; 3. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 177.

A se vedea şi: metanoia.