exegeză

[teologie] (din gr. exegesis = explicare, interpretare)

„Scopul exegezei constă în a înţelege şi interpreta semnificaţia documentelor scrise, în cazul nostru al Bibliei, aplicând textului elemente de cunoaştere din ştiinţele istorice, filologice, arheologice şi filosofice. Exegeza în sine este o disciplină ştiinţifică în măsura în care foloseşte metodologia istorico-critică pentru a răspunde la întrebări privitoare la originea textului (cine, când şi unde l-a scris), la scopul său (de ce a fost scris), la adresanţii săi (cui i-a fost adresat textul şi în ce circumstanţe a fost scris) şi la functia sa în viaţa comunităţii (asa numitul ‚Sutz im leben’), la ‚forma’ lui, sau genul literar.” ¹

Interpretul contemporan ştie că gestul interpretariatului presupune întâi de toate să asculţi şi să înţelegi. Abia într-o a doua etapă, odată cuvântul bine primit, trebuie să manifeşti capacitatea de a traduce, de a interpreta cuvântul primit ţinând cont de contextul în care a fost spus şi de structura de înţelegere a primitorului. Nu este de mirare deci că gestul prin excelenţă al exegetului-interpretului biblic este întâi de toate a ştii să asculte, şi deci să primească cuvântul dumnezeiesc, care nu este un cuvânt oarecare, în măsura în care „înţeleasă prin credinţă ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu adresat oamenilor, şi nu, simplu, cuvintele omului despre Dumnezeu, Scriptura se adresează fiecărei epoci, indiferent de caracteristicile istorice şi culturale ale sale. Bineînţeles, scrierile biblice individuale se adresau unor anumite comunităţi, în anumite momente din trecut. Ele, fiind ‚Cuvântul lui Dumnezeu’, sunt atemporale. Ele vorbesc omului secolului XX la fel de direct şi cu autoritate la fel de mare ca în primele veacuri creştine.” ²

Apostolii cereau de la Hristos nu numai cuvânt, ci şi tălmăcirea acestuia, desluşirea semnificaţiei lui conform puterii lor de înţelegere: „lămureşte-ne nouă pilda aceasta. El a zis: Acum şi voi sunteţi nepricepuţi? Nu înţelegeţi că ... (Mt. 15, 15-17); „ atunci au înţeles că nu le-a spus să se ferească de aluatul pâinii, ci de aluatul fariseilor şi al saducheilor (Mt. 16, 12). Exegeza este deci gestul de tâlcuire în cheie de lectură de inspiraţie dumnezeiască a cuvântului pe care Dumnezeu îl adresează omului. Iată de ce teologia ortodoxă propune înţelegerea exegezei nu atât ca demers strict ştiinţific, cât deopotrivă ca gest realizat prin lucrarea credinţei, gest prin care Cel care a inspirat cuvântul, Duhul Sfânt, îi este deopotrivă şi cheie de lectură şi de interpretare :

„Este de datoria Ortodoxiei să păstreze exegeza ca funcţie a Bisericii dreptmăritoare, deoarece exegeza este o disciplină teologică. Cu toate că are la bază o procedură ştiinţifică, ea transcende limitele ştiinţei pentru a pătrunde în spaţiul tainei dumnezeieşti, un spaţiu care prin propria natură există dincolo de domeniul cercetării empirice. [...] Pentru a propovădui Cuvântul viu şi dătător de viaţă pentru Biserică, exegeza trebuie să treacă dincolo de îndatoririle critice de stabilire a textului originar şi de descifrare a mesajului pe care autorul biblic a dorit să-l transmită. Pentru a recupera adevăratele dimensiuni doctrinare şi doxologice ale Scripturii, exegetul trebuie să participe el însuşi la procesul revelaţiei divine. El trebuie să se supună pe sine influenţei călăuzitoare a Duhului Sfânt [...] exegeza [...] este un proces teandric, o lucrare divino-umană bazată pe sinergia sau cooperarea dintre Duhul Sfânt şi interpretul omenesc.”³

Bibliografie: 1. Preotul Profesor John Breck, Puterea cuvântului în Biserica dreptmăritoare, ed. IBMBOR, Bucuresti, 1999, p. 25; 2. Ibidem, p. 26; Ibidem, p. 44.

A se vedea şi: hermeneutică.