Știință și Religie

Ierom. Ioan Bute - Mistere şi limite în ştiinţă

Detalii
Publicat: Vineri, 22 August 2014 15:32
Scris de pr. Razvan Ionescu
Accesări: 2367

Charles H. Townes, laureat al premiului Nobel, dar şi al premiului Templeton, este unul dintre inventatorii laserului. Iată ce spunea el într-o cuvântare publică din 2005:

„Sunt multe mistere în ştiinţă. Se pare că ştim doar aproximativ despre 5% din materia din univers[1] [...] Suntem convinşi că cealaltă materie este acolo, dar nu este în stele, nu este lumină sau gaz. Ce este? Este clar acolo, conform comportamentului cosmologic, dar nu ştim ce este [...] Mecanica cuantică şi relativitatea generală sunt minunate şi ne spun o mulţime de lucruri. Dar se pare că nu sunt consistente una cu alta. Ce ne scapă? [...] Sunt noi fenomene şi legi ale ştiinţei care vor fi descoperite sau nu vom putea niciodată să le înţelegem pe deplin?”[2]

De asemenea, e un adevăr stabilit că ştiinţa se clădeşte pe unele premise şi presupuneri fundamentale care nu pot fi ele însele dovedite cu certitudine absolută, dar fără ele nu se poate construi reţeaua de teoreme a niciunei ştiinţe.

„Multă lume nu îşi dă seama că ştiinţa implică fundamental asumpţii şi credinţe. Nimic însă nu este absolut dovedit. De exemplu, matematicianul Gödel[3] a arătat logic că pentru a dovedi ceva trebuie să existe o mulţime de asumpţii[4], dar nu putem dovedi că această mulţime este consistentă. Trebuie să facem cele mai bune asumpţii pe care le avem şi să avem credinţă[5] (subl. n.) [...] Asumăm că legile fizicii sunt constante şi avem credinţă în acest fapt, dar nu s-ar putea ele schimba brusc? Şi dacă nu, de ce nu?”[6]

Toată lumea a auzit despre legile naturii. Dar de unde avem dovada că ele există şi vor persista oricât? Ne întemeiem doar pe observaţiile făcute de oameni de câteva mii de ani de când se cunoaşte scrisul şi de când avem urme certe ale istoriei umane. Atunci, de unde ştim că această repetabilitate a fenomenelor pe care le numim „legi ale naturii” nu va fi suspendată mâine sau peste o jumătate de oră? Pentru că presupunem că nu o va face! Faptul că fenomenele naturii par a fi consistente (consecvente) unul cu celălalt şi nu par să se fi schimbat de câteva mii de ani nu ne îndreptăţeşte să credem că vor mai fi şi mâine, căci ne-am baza pe inducţie matematică incompletă[7]. Pe această presupunere a uniformităţii (neschimbării) legilor naturii se fundamentează toată ştiinţa, cu toate legile ei. Dar tocmai aceasta este o credinţă sau o presupunere, iar nu o teoremă ştiinţifică demonstrată cu certitudine absolută.

Un lucru mai puţin cunoscut celor neiniţiaţi în ştiinţele experimentale este că acestea nu pot exista dacă nu fac în prealabil unele presupuneri. Iar acestea pot fi socotite credinţe. Până la urmă, nu se poate totul demonstra raţional cu o logică suficientă, ci, încercând să găseşti ultimele cauze, tot trebuie ca, la un moment dat, să ajungi cu înlănţuirea de raţionamente la o intuiţie care e afirmaţie de bază, dar care nu poate fi dovedită ca adevărată exclusiv prin deducţie şi prin experiment. Dacă o teorie are deocamdată succes, aceasta nu este o garanţie că este corectă, ci pur şi simplu poate că încă nu i s-a găsit încă un contraexemplu. Aceasta este una din temele frecvente ale teoreticienilor ştiinţei din secolul XX. „Nicio teoremă universal valabilă (de exemplu «toate lebedele sunt albe») nu poate fi verificată vreodată – nici prin nenumărate verificări. Teoriile pot supravieţui şi deţin o valabilitate provizorie numai atâta timp cât nu sunt falsificate prin realitatea empirică («apariţia unei singure lebede negre») şi înlocuite printr-o teorie nouă, mai bună.”[8]

Pentru Sir Karl Popper[9], caracteristică pentru ştiinţă este expunerea la risc: teoriile ei sunt oricând susceptibile de a fi abandonate sau modificate dacă observaţiile empirice ulterioare se vădesc a fi în dezacord cu anticipările făcute de teorie (pe baza unor observaţii iniţiale). „De unde urmează că nicio teorie ştiinţifică nu este vreodată concludent verificată, la oricâte teste ar fi rezistat cu succes. Iar această concluzie, arată Popper, concordă cât se poate de bine cu istoria ştiinţei: chiar şi o construcţie intelectuală atât de bine atestată şi atât de larg acceptată cum este fizica newtoniană, nu s-a dovedit pe veci imună la revizuire. [...] Ştiinţa îşi poate, desigur, ameliora teoriile, transformându-le sau înlocuindu-le prin noi teorii care rezistă la toate testele cărora le-au făcut faţă cele vechi, şi în plus la altele. Ea însă nu poate spune niciodată definitiv: «Iată în sfârşit Adevărul despre Natură».”[10]

„«Este imposibil», veţi spune, «metoda ştiinţifică verifică totul prin experienţă». Fără a menţiona numeroasele dificultăţi filosofice inerente acestui punct de vedere, răspund că în practică acest lucru este fals. Câţi fizicieni au verificat fiecare etapă, empirică sau logică, din cele care s-au succedat după cercetările lui Galilei şi până la dinamica lui Hamilton? Noi verificăm doar câteva derivate academice, esenţialmente superficiale, şi acceptăm restul printr-un act de credinţă” (subl. n.).[11]

În viaţa spirituală întemeiată pe credinţa în Dumnezeu, începutul se face prin încrederea în mărturiile şi experienţele spirituale ale sfinţilor şi ale celor îmbunătăţiţi, şi mai ales în cuvântul lui Dumnezeu. Cu timpul, progresând în virtuţile credinţei, credinciosul începe să guste câte puţin din frumuseţea divină pe care au experiat-o toţi sfinţii. Dar până a creşte omul la capacitatea de a gusta lumina şi bucuria ce o trăiau sfinţii în comuniunea cu Dumnezeu, el îşi întemeiază mersul pe încrederea în cuvintele lor. Lucruri asemănătoare se petrec şi în ştiinţă. Pentru a ajunge să înţelegi tainele fizicii, bunăoară, trebuie să faci o pregătire serioasă măcar de câţiva ani. Nu poţi deodată să pricepi sau să experimentezi multe din experimentele fizicii fără o serioasă pregătire teoretică prealabilă. Chiar în acest punct, credinţa şi ştiinţa se întâlnesc: fiecare necesită, pentru îneţelegerea corectă, un timp prealabil de iniţiere, timp în care trebuie ca cel iniţiat să se întemeieze pe încrederea sau credinţa în cei care au mers mai înainte pe aceeşi cale. De încrederea aceasta inevitabilă ca factor de progres vorbeşte şi Jean Kovalevsky, un fizician francez:

„Sunt om de ştiinţă. Înţeleg metodele de cercetare şi de raţionare utilizate de colegi, dar în 99% din cazuri sunt incapabil să le verific experienţele [...] Pentru mine [...], acţiunea ARN-ului sau neurotransmiţătorilor, calculul predicatelor, teoria cuarcilor sau organizarea cristalelor lichide este un fel de ebraică. Cu toate acestea, am încredere în colegii mei şi cred în rezultatele lor, în acelaşi mod în care şi ei au încredere în mine atunci când le prezint specialitatea mea ştiinţifică pe care, în general, nu o înţeleg nici ei mai bine.”[12]

Un foarte important punct al sintezei de faţă este raportul dintre ştiinţă şi realitatea concretă. În ce sens ştiinţa este exactă? Într-un înţeles absolut, sau mai poate lăsa loc şi tainei şi indefinitului? Oare ştiinţa explică realitatea sau doar o descrie? A descrie înseamnă a înfăţişa cât mai complet succesiunea şi structura tuturor părţilor componente ale mecanismului unor legi sau fenomene. A explica înseamnă a găsi pentru orice lege sau componentă a fenomenului cauza sa ultimă.

Bunăoară, să luăm legea atracţiei gravitaţionale. Toţi o ştim şi toţi o experiem în fiecare ceas, deci se poate spune că e cea mai cunoscută şi mai verificată lege a naturii. Fără ea am fi început să ne desprindem de Pământ, şi n-am fi avut forţa să creştem nici noi, nici plantele, nici animalele. Fără ea nu am fi existat nici noi, nici Pământul. Ştim din legea lui Newton care e descrierea şi formula ei. Dar care este explicaţia ei? Cum este posibil ca orice două corpuri din univers să se atragă cu o forţă uşor de calculat în funcţie de masele şi distanţa celor două corpuri? De unde „ştie” un corp de aici de celălalt corp aflat la distanţa enormă fără niciun fir de comunicare între ele? Comunică wireless? Drept aceea, oamenii de ştiinţă au presupus, dar încă nu au demonstrat, că ar putea exista un soi de particulă elementară care face legătura dintre orice două corpuri care se atrag prin forţa de atracţie gravitaţională. Această particulă a fost numită graviton, de la „a gravita”. Dar ea, gravitaţia, întrucât gravitonul nu a fost încă identificat, râmâne deocamdată unul din misterele lumii. Nici nu se ştie sigur dacă există sau nu gravitonul. Poate cauza forţei de atracţie newtoniană e ceva la care nimeni nu s-a gândit!

Fizicianul Richard Feynman, ca să răspundă la întrebarea ce este legea gravitaţiei, spunea: „Este însă aceasta o lege atât de simplă? Ce putem spune despre mecanismul ei? Tot ce am făcut până acum este să descriem cum se mişcă Pământul în jurul Soarelui, dar nu am spus nimic despre ce anume face ca legea să funcţioneze. Newton nu a făcut ipoteze în privinţa asta; el s-a mulţumit să găsească ce face gravitaţia, fără a intra în mecanismul ei. Nimeni nu a explicat până acum mecanismul. Este tipic pentru legile fizicii faptul că ele au acest caracter abstract.”[13] (sublinierea în original)

De asemenea, posibilitatea ca legea gravitaţiei să fie susţinută printr-un flux nevăzut de particule (gravitoni) de la un obiect la altul care să genereze forţa gravitaţiei este combătută de Feynman cu argumente din fizică.[14] Alţi savanţi consideră totuşi ipoteza gravitonului ca foarte plauzibilă (de pildă Steven Weinberg).

Iată cum, cea mai simplă, cea mai mult experiată, cea mai banală lege a naturii nu a fost încă explicată, ci numai descrisă[15]! Rămâne încă o taină! Şi aceasta nu este o excepţie. Şi forţa de atracţie a electronului de către proton, care-l face să orbiteze cu viteză enormă în jurul atomului, prezintă unele asemănări cu forţa gravitaţiei. Întâi că între electronul de sarcină negativă şi protonul de sarcină pozitivă există o forţă apărută tot printr-o interacţiune la distanţă, cum este şi forţa gravitaţiei. Formula forţei lui Newton de atracţie dintre două corpuri de mase m1 şi respectiv m2 este k× m1×m2/d2, unde d este distanţa dintre cele două corpuri, iar k o constantă universală. Asemenea cu ea arată şi forţa electrică dintre două corpuri încărcate electric: este egală cu minus o constantă înmulţită cu produsul sarcinilor şi variază invers proporţional cu pătratul distanţei. „Dar nu este totuşi remarcabil că cele două legi implică aceeaşi variaţie cu distanţa? Poate că gravitaţia şi electricitatea sunt mult mai strâns legate decât ne închipuim.”[16]

Există mistere, acesta este un fapt dovedit ştiinţific. Noam Chomsky este unul din cei mai importanţi lingvişti ai celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea şi teoreticianul gramaticilor formale care fundamentează compilatoarele esenţiale în funcţionarea calculatoarelor electronice. Iată cum redă el una din temele frecvente din filosofia ştiinţei secolului XX:

„Ştiinţa nu se bazează pe demonstraţii, ci pe presupuneri. Este mult nonsens în ce se spune în aceste zile că evoluţia este doar o teorie. Orice este doar o teorie, inclusiv fizica clasică! Dacă doriţi demonstraţii, duceţi-vă la aritmetică; în aritmetică puteţi demonstra lucruri. Dar trebuie stipulate axiomele. Dar în ştiinţele în care încercaţi să descoperiţi lucruri noţiunea de demonstraţie nu există.”[17]

Asemenea idei sunt adesea amintite de oamenii de ştiinţă din ultimul secol. Sir John Carew Eccles, neurofiziolog, laureat al premiului Nobel, spunea:

„Legea gravitaţiei a lui Newton n-a fost adevărul final. Toate ideile noastre sunt tot timpul remodelate în lumina noilor investigaţii. Numai în timpul vieţii noastre au fost schimbări teribile. Din nefericire, mulţi oameni de ştiinţă şi interpreţi ai ştiinţei nu înţeleg limitele domeniului ei. Îi pretind mai mult decât ar trebui. Ei susţin că într-o zi ştiinţa va explica valorile, frumuseţea, iubirea, prietenia, estetica şi talentul literar. Ei spun: «Toate acestea vor fi explicabile în termenii performanţei creierului. Doar trebuie să ştim mai mult despre creier.» Această vedere nu e nimic mai mult decât o superstiţie care zăpăceşte atât publicul cât şi pe mulţi oameni de ştiinţă.”[18]

„Credinţa ţinută de mulţi oameni de ştiinţă că ştiinţa în cele din urmă ne va furniza adevărul final despre toate este falsă, deoarece ştiinţa nu poate furniza adevăr absolut. Ceea ce procură ea sunt ipoteze în încercarea de a ajunge cât mai aproape de adevăr. Dar oamenii de ştiinţă nu trebuie să pretindă de a şti mai mult decât atât. Conceptele ştiinţifice pe care le avem vor fi mereu schimbate pe măsură ce ştiinţa progresează.”[19]

Reputatul teoretician al ştiinţei Sir Karl Popper scrisese mai înainte, încă din perioada interbelică, despre faptul că ştiinţa experimentală nu poate furniza cunoaştere categorică:

„Orice cunoaştere este o cunoaştere prezumtivă. Diferitele presupuneri sau ipoteze sunt descoperirile noastre intuitive. Ele sunt corectate prin experienţe, prin experienţe amare; iar prin aceasta se determină înlocuirea lor prin presupuneri mai bune. Numai şi numai în aceasta constă aportul experienţelor în ştiinţă.”[20]

Cunoaşterea noastră înseamnă raţionamente desfăşurate pe temelia unei reţele de ipoteze, a unei ţesături de presupuneri. „Nu ştim nimic, ci doar presupunem. Iar presupunerea noastră este dirijată de credinţa profană şi metafizică în regularităţi pe care le vom putea descoperi, dezvălui.”[21]

Aşadar, tot edificiul ştiinţei se întemeiază pe presupuneri, de fapt nişte intuiţii, care, întrucât nu se pot dovedi absolut, sunt luate ca axiome de bază pe care se construieşte restul edificiului. Karl Poper înfăţişează plastic această idee:

„Baza empirică a ştiinţei obiective nu este ceva «absolut»; ştiinţa nu construieşte pe un fundament solid. Aceasta este mai repede o mlaştină deasupra căreia se ridică construcţia teoriilor ei îndrăzneţe. Ea este o construcţie, ai cărei piloni se scufundă în mlaştină – dar nu pătrund într-un fundament solid, natural. Renunţarea la a se pătrunde cu pilonii mai adânc nu se face..., ci se speră că pilonii vor rezista la greutatea clădirii, şi se decide că rezistenţa oferită de piloni este suficientă cel puţin pentru un timp.”[22]

Fizica, chimia, biologia şi alte ştiinţe, pentru a putea exprima într-o teorie regularitatea fenomenelor   observate, sunt nevoite să facă presupuneri simplificatoare, adică pleacă de la modele simple, cum ar fi punctul material, corpul rigid, gazul perfect, etc. Astfel că raportul între ştiinţa exactă şi realitatea concretă nu este, şi nu poate fi, exact. Aşa cum nu există punct material în realitate, aşa nu există nici sferă[23], acestea sunt nişte modele simplificatoare date de oameni pentru a-şi înlesni înţelegerea fenomenelor şi înlănţuirea logică a lor. Presupusa obiectivitate a ştiinţei se bazează întotdeauna pe presupuneri sau postulate şi pe aproximări ale realităţii. Astfel încât, ştiinţa este o construcţie umană care este exactă în ea însăşi, în mecanismele interioare ale edificiului noţiunilor ei, dar nu exactă în raport cu realitatea, ci un model de aproximare ordonată a realităţii prin simplificarea acesteia. Ştiinţa e nevoită să facă o schiţă redusă a ceea ce observă. Şi doar la ceea ce poate observa.

„Motivul pentru care fizica poate atinge aşa o adâncime este că se restrânge la lucruri extrem de simple, abstractizând complexitatea lumii. De îndată ce un atom devine prea complicat, de exemplul heliul, ei predau ştafeta chimiştilor. Când problema devine prea complicată pentru chimişti, ei o predau biologilor. Biologii o predau des sociologilor şi ei o pasează istoricilor.”[24]

Ceea ce poate face ştiinţa în căutarea legilor şi cauzelor fundamentale ale universului este să găsească aşa-numitele modele ştiinţifice prin care să aproximeze cât mai aproape de miezul de adevăr al lucrurilor. Întrucât ea nu poate găsi şi comunica absolutul, deci nici certitudinea absolută, caută să stabilească cea mai probabilă şi mai rezonabilă aproximare a relaţiilor, interconexiunilor, fundamentelor şi legilor lumii. Drept aceea, un om de ştiinţă propune un model ştiinţific intuit de el ca mai plauzibil decât altele posibile, dar orice model rămâne doar o aproximare, nu însăşi explicarea realităţii în sine. El deduce raţionamentul ştiinţific al modelului său plecând de la o intuiţie, anume că fenomenul real studiat se petrece „ca şi cum” ar urma o anumită teorie sau lege pe care o propune el.

„Enunţarea teoriilor sau a legilor subînţelege formula «totul se întâmplă ca şi cum...». Newton a folosit-o explicit la enunţarea legii gravitaţiei universale. Mai târziu, observarea mişcărilor planetei Mercur a arătat că aceasta nu se supunea pe de-a-ntregul. În consecinţă, Einstein a înlocuit enunţul newtonian cu un enunţ bazat pe un principiu totalmente diferit: totul se întâmplă ca şi cum (subl. n.) spaţiul ar fi deformat de prezenţa materiei, planetele urmând traiectorii determinate de curbura unui astfel de spaţiu. Dar legea lui Newton continuă să rămână o excelentă aproximare. În limbajul ştiinţific modern acest «totul se întâmplă ca şi cum» se numeşte model.”[25]

Acestea s-au scris nu pentru a minimaliza puterea ştiinţei, ci pentru a înţelege că ştiinţa lasă loc tainei. Iar taina poate fi luminoasă. Şi îndemn spre deschiderea către o nouă uşă a cunoaşterii de cu totul alt tip decât exclusiv raţiunea pe orizontala lumii, şi anume pe verticală. Întrucât ştiinţa se întemeiază pe intuiţii ce nu pot fi demonstrate, deci pe credinţe, în chiar acest temei al ştiinţei se vădeşte asemănarea cu spiritualitatea întemeiată pe credinţa în Dumnezeu. Căci, precum „credinţele” de la baza ştiinţelor nu sunt arbitrare, ci rezonabile (potrivite cu raţiunea), tot astfel credinţa în Dumnezeu porneşte de la intuiţia cea mai potrivită cu raţiunea în ce priveşte obârşia şi sensul vieţii şi al lumii, şi anume intuiţia că raţionalitatea atât de fin corelată a universului nu poate apărea de la sine, ci trebuie să aibă ca sursă o Raţiune primordială. Că raţionalitatea şi ordinea complexă nu apar din simpla întâmplare ci produse de o cauză inteligentă este o experienţă pe care o mărturisesc toate colectivităţile umane. Este raţional, sau conform raţiunii, a intui că raţiunea umană şi raţionalitatea universului (de la atom până la organismele vii şi sistemele galactice) provin de la o Raţiune supremă.

 

Bibliografie

  1. Bergman, Jerry, John C. Eccles, Nobel laureat and Darwin daubter (articol pe internet).
  2. Brown, Walt, In the Beginning: Compelling Evidence for Creation and the Flood, http: //www. creationscience.com/ .
  3. Carrel, Alexis, Omul, fiinţă necunoscută, Editura Tedit F.Z.H.
  4. Constantin-Dulcan, Dumitru, Univ. Dr., Inteligenţa materiei, ediţia a III-a, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009.
  5. Flew, Antony, Dicţionar de filosofie şi logică, trad. de D. Stoianovici, Humanitas, 1996.
  6. Glashouwer, Willem J. J., Aşa a apărut lumea, Christliche Literatur-Verbreitung, Bielefeld,1993.
  7. Green, Brian, Universul elegant, Humanitas, 2003.
  8. Gitt, Werner, Univ. Dr. Ing., A creat Dumnezeu lumea prin evoluţie?, Editura Agape, 2007.
  9. Idem, Întrebări mereu puse, Editura Agape, 2001.
  10. Hawking, Stephen, A Brief History of Time, London, 1988.
  11. Jastrow, Robert, God and the Astronomers, New York, 2000.
  12. Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă, Coordonator: Lemeni, Adrian, mai mulţi autori, Editura Basilica, 2009.
  13. Lemeni, Adrian, şi Ionescu, Răzvan, Pr., Teologie ortodoxă şi ştiinţă, EIBMBOR, 2007.
  14. Paulescu, Nicolae, Dr., Noţiunile „suflet” şi „Dumnezeu” în Fiziologie, Editura Credinţa strămoşească, ediţia a II-a, 2007.
  15. Sandu, Gheorghe, Prof. Dr. Ing., Evoluţia spre Creator, Editura Mitropolia Olteniei, 2003.
  16. Idem, Ştiinţă şi credinţă. Împreună pe calea adevărului, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007.
  17. Străinescu, Dr. Ing. Ioan, Creaţionismul ştiinţific.
  18. Weinberg, Steven, Visul unei teorii finale, Humanitas, 2010.

 

____________________________________________________________________________________________

[1] Charles Townes se referea la materia neagră („dark matter”), ascunsă, a cărei prezenţă se determină prin măsurători, dar care nu emite nici lumină nici radiaţii.

[2] Charles H. Townes, Cuvântare la Conferinţa de presă la acordarea premiului Templeton, New York, 9 martie 2005.

[3] Matematicianul austriac Kurt Gödel a descoperit în anii ’30 teorema de incompletitudine, prin care este dovedită matematic... limita matematicii. Iată despre ce e vorba. Un „sistem formal” este un ansamblu alcătuit din noţiuni, axiome referitoare la noţiunile respective şi reguli de deducţie prin care se obţin teoreme. Un sistem formal este necontradictoriu dacă nu conţine afirmaţii (axiome sau teoreme) necontradictorii. Kurt Gödel a arătat că orice sistem formal necontradictoriu care conţine aritmetica conţine şi afirmaţii despre care nu se poate arăta nici că sunt adevărate, nici că sunt false. Aceasta este teorema de incompletitudine a lui Gödel. Dar dacă într-un sistem formal o afirmaţie nu se poate demonstra nici că e adevărată nici că e falsă, e posibil ca prin lărgirea acelui sistem cu noi propoziţii să găsim un alt sistem în care afirmaţia cu pricina să fie demonstrabilă ca adevărată. Evident, acest rezultat are un impact uriaş asupra gândirii ştiinţifice. Pentru că e demonstrată matematic existenţa de neînlăturat a tainei, până la sfârşitul veacurilor. Şi dacă într-un sistem de propoziţii logice (care include aritmetica) există cel puţina o afirmţaie din acel sistem despre care nu se poate şti nicidecum dacă este adevărată sau falsă, atunci cu atât mai mult trebuie lărgit sistemul respectiv când se caută adevărul unei afirmaţii din afara sistemului, aşa cum ar fi de pildă credinţa în Dumnezeul cel transcendent lumii. Grosso modo, teorema lui Gödel e o demonstraţie matematică a faptului că nu poate fi demonstrată cu metode strict ştiinţifice existenţa lui Dumnezeu, din cauza simplului fapt că sistemul formal ştiinţific este incomplet în raport cu existenţa lui Dumnezeu. Şi oricât ai lărgi cu noi propoziţii sistemul formal, el tot rămâne mărginit în raport cu Dumnezeu. Pe El nu-l poate conţine niciun sistem omenesc de noţiuni şi raţionamente.

[4] Asumpţii = presupuneri, supoziţii, ipoteze.

[5] „Credinţa” ca termen aici, ţinând de ştiinţă, este o axiomă sau un postulat care nu a fost niciodată demonstrat şi nici nu poate fi, dar pe care o anume ştiinţă îşi bazează întreg eşafodajul raţionamentului. Sunt mulţi gânditori şi oameni de ştiinţă care arată că ştiinţa se bazează inevitabil pe credinţe. Un astfel de postulat nedemonstrat şi nedemonstrabil este axioma globală a tuturor ştiinţelor pozitive, anume că toate legile actuale ale universului şi constantele universale nu se schimbă în timp şi nici în spaţiu. Faptul că unele din aceste legi ale naturii sunt confirmate de colectivităţi umane de mii de ani nu schimbă cu nimic situaţia, pentru că aceasta este inducţie incompletă, ceea ce nu-i demonstraţie, ci probabilitate.

[6] Charles H. Townes, op. cit.

[7] De fapt, metoda matematică a inducţiei matematice provine tot din repetabilitatea fenomenelor naturii. De aceea, inducţia şi continuitatea legilor naturii nu pot fi dovedite una prin cealaltă căci aceasta ar însemna raţionament circular (raţionament care se învârte în cerc), ceea ce logic este insuficient.

[8] Prof. Univ. Dr. Ing. Werner Gitt, A creat Dumnezeu lumea prin evoluţie?, Editura Agape, 2007, p. 10.

[9] Sir Karl Raimund Popper (1902-1994) a fost filozof al ştiinţelor naturii şi al ştiinţelor sociale. A predat în oraşul său natal, Viena, până când ameninţarea ocupaţiei naziste l-a determinat să emigreze. A predat în Noua Zeelandă, apoi la Londra, devenind în cele din urmă profesor de logică şi metodologia ştiinţei la London Schools of Economics (1949 – 1969). A fost înnobilat în 1965. Prima contribuţie de seamă a lui Popper a fost noua soluţie dată de el la problema demarcaţiei ştiinţei.

[10] Antony Flew, Dicţionar de filosofie şi logică, trad. de D. Stoianovici, Humanitas, 1996, p. 272.

[11] Charles H. Townes, apud Adrian Lemeni şi Pr. Răzvan Ionescu, Teologie ortodoxă şi ştiinţă, EIBMBOR, 2007, p. 285.

[12] Jean Kovalevsky, Science et Religion, în Convergence, 2000, Université Interdisciplinaire de Paris, p. 20, apud Adrian Lemeni şi Pr. Răzvan Ionescu, Teologie ortodoxă şi ştiinţă, EIBMBOR, 2007, p. 283.

[13] Richard P. Feynman, Şase lecţii uşoare, Humanitas, 2010, p. 146.

[14] Feynman spunea studenţilor într-un curs la începutul anilor ’60: „Au fost propuse multe mecanisme pentru gravitaţie. E interesant de considerat unul dintre acestea, la care mulţi oameni s-au gândit de la o epocă la alta. Când îl «descoperi» eşti emoţionat şi încrezător, dar îţi dai seama imediat că nu este corect. El a fost descoperit prima dată pe la 1750. Închipuiţi-vă că ar exista multe particule mişcându-se prin spaţiu cu o viteză foarte mare în toate direcţiile, particule slab absorbite când străbat materia. Când sunt absorbite, ele dau un impuls Pământului. Totuşi, întrucât numărul celor care se deplasează într-o direcţie e acelaşi cu numărul celor care se deplasează în direcţia opusă, toate impulsurile se echilibrează. Dar dacă Soarele se află în apropiere, particulele care se îndreaptă către Pământ dinspre Soare sunt parţial absorbite, astfel că dinspre Soare sosesc mai puţine decât din direcţia opusă. [...] Ce e greşit în acest mecanism? El implică unele consecinţe care nu sunt adevărate. Această idee prezintă următoarea dificultate: Pământul, mişcându-se în jurul Soarelui, s-ar izbi de mai multe particule sosind din faţă decât din spate (când alergaţi prin ploaie, vă plouă mai tare pe faţă decât pe ceafă!). Prin urmare, Pământul ar primi un impuls mai mare din faţă şi ar resimţi o rezistenţă la înaintare care i-ar încetini mişcarea pe orbită. Se poate calcula cât timp i-ar trebui Pământului ca să se oprească drept rezultat al acestei rezistenţe, şi de fapt ar fi trebuit ca Pământul să se fi oprit deja, aşa încât acest mecanism nu e bun. Nu a fost niciodată imaginat vreun mecanism care să «explice» gravitaţia şi care să nu prezică de asemenea alte fenomene inexistente.” (sublinierea în original) Ceea ce înseamnă nu numai că gravitonul nu a fost descoperit prin experiment, dar ipoteza lui nu e sigură că ar fi consistentă cu datele din realitate.

[15] Ceea ce descrie Einstein în teoria relativităţii generalizate interpretând legea atracţiei gravitaţionale prin aceea că masele mari curbează spaţiu-timpul este de fapt o altă descriere, nu o explicaţie a cauzelor ultime ale gravitaţiei.

[16] Richard Feynman, op. cit., p. 147. Lucru de mirare, a cărei semnificaţie poate scapă multor cunoscători ai ştiinţei, este că forţele acestea (gravitaţională şi electrică) acţionează de la distanţă, chiar şi prin vid. Atunci nu trebuie să ne minunăm că şi omul, prin rugăciune, poate comunica de la distanţă cu Dumnezeu, al cărui har necreat susţine toate. Rugăciunea este şi ea o forţă care acţionează de la distanţă.

[17] Noam Chomsky, Challenging false prophets, în rev. Science and Theology News, Vol. 6, nr. 7/2006, p. 17.

[18] Jerry Bergman, John C. Eccles, Nobel laureat and Darwin daubter (articol pe internet).

[19] Ibidem.

[20] Sir Karl Popper, Logik der Forschung, Tübingen, 1984, p. 252, apud Werner Gitt, op. cit., p. 12.

[21] Ibidem, p. 223.

[22] Ibidem, p. 75.

[23] Acest fapt l-a surprins artistic şi Nichita Stănescu în poezia Certarea lui Euclid: „Şi plâng pe mâna ta muntoasă/ cu lacrimi lungi ca nişte câini de vânătoare,/ spunându-ţi: sfera nu-i frumoasă,/ dar să existe sfere oare?”.

[24] Noam Chomsky, Challenging false prophets, în rev. Science and Theology News, Vol. 6, nr. 7/2006, p. 16. Faptul că gândirea discursivă este, prin însăşi natura ei, silită să simplifice complexitatea indefinită a realităţii este valabil nu doar în domeniul ştiinţei, ci şi în orice domeniu intelectual în care raţiunea este arbitrul şi făurarul. „Avem obiceiul să spunem că «filozofia» e «grea», «complexă», înclinată să elaboreze sofisticat pe marginea materiei de o brutală evidenţă a lumii. În realitate e tocmai pe dos: gândirea nu poate avansa decât simplificând lucrurile, sistematizând, clasificând, oprind, pentru o clipă, cursul firesc al mişcării universale. Gândirea, în varianta ei speculativă, nu poate evita să fie un «stop-cadru» al realului. Ca să înţeleagă, ea trebuie să fixeze temporar agitaţia obiectului ei.” (Andrei Pleşu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Humanitas, 2012, p. 18.)

[25] Jean Kovalevsky, fizician, apud Adrian Lemeni şi Pr. Răzvan Ionescu, Teologie ortodoxă şi ştiinţă, EIBMBOR, 2007, p. 205.