apologetică

[teologie] (din gr. apologia = apărare)

Creştinismul a fost dintru început un scandal. Pe de o parte, iudeii vedeau în a urma lui Hristos vinovăţia de neiertat de a trăda credinţa Părinţilor printr-un gest sectar, de infidelitate faţă de Însuşi Dumnezeu: „mă socotesc fericit, o, rege Agripa, că astăzi, înaintea ta, pot să mă apăr de toate câte mă învinuiesc iudeii”, mărturisea sfântul apostol Pavel în apărarea credinţei sale. Pe de altă parte, pentru romani creştinismul însemna ateism, adică respingerea cultului acceptat de stat al zeităţilor păgâne şi al împăratului, şi deci o subminare a legii. În acest context, creştinii s-au simţit încă dintru început motivaţi să intervină prin mărturii publice în apărarea doctrinei lor. Apologeţii apărau însă nu printr-un gest exteriorist, formal, ci în virtutea a ceea ce cunoşteau în intimitatea fiinţei lor, din interior, prin lucrarea harului. Apologeţii erau mărturisitori, nu avocaţi, gestul lor fiind unul de mărturisire existenţială, iar nu de avocatură. Inspiraţia divină, la picioarele căreia aşezau jertfelnic întreaga lor competenţă (juridică, filosofică, intelectuală), făcea ca aceasta din urmă să lucreze cu competenţă teologică, edificatoare întru cele de Sus.

Departe de a fi o realitate de tip mărturisire proprie creştinismului primelor veacuri, apologetica exprimă o dimensiune fundamentală, de permanenţă a Bisericii. Atât apologeţii dintru început, cât şi mai târziu, Părinţii Bisericii, au încercat să răspundă viu preocupărilor epocii lor din interiorul reflecţiei teologice, adaptându-se fiecărui context cultural şi social prin desluşirea duhovnicească a ceea ce putea însemna trăirea lui Dumnezeu într-un context social, cultural, istoric bine determinat. Într-o continuitate de perspectivă, şi în pofida faptului de a fi identificată astăzi în curriculum universitar cu o disciplină teologică, orice demers de mărturisire a trăirii creştine într-un mod accesibil celui care nu a cunoscut încă această experienţă transformatoare ţine de „apologetică“. Accesibilitatea ţine nu atât de abila utilizare de noţiuni şi concepte, cât, fundamental, de operarea unei deschideri lăuntrice prin har. Rolul fundamental al apologeticii este nu atât de adaptare a conţinutului trăirii creştine la realitatea intelectuală sau culturală a cuiva – posibilă fabricare de idoli -, cât de a ajuta la operarea unei deschideri culturale sau intelectuale utile desluşirii, din interiorul fiinţei umane, a filonului de viaţă creştin, prin participare la realitatea harului. Apologetica nu are nimic de-a face cu o îndoctrinare, cu o persuasiune ideologizantă, fie ea şi în numele credinţei, întrucât garanţia absolută a demersului apologetic este libertatea dată de prezenţa harului.

Ce este deci apologetica? Este, întâi de toate, un demers de teologie a apologiilor. Or, orice alterare a teologiei se exprimă (şi) printr-o alterare a apologeticii aferente gestului teologic: denaturarea teologiei prin dobândirea unei pretenţii de ştiinţificitate prin demers exclusiv intelectual, cum este cazul scolasticii, a dus la apariţia unei apologetici handicapate, bazate pe speculaţie intelectualistă şi preocupată de a importa credibilitate din câmpul ştiinţelor. Anselm de Cantembury promova argumentul ontologic ca „demonstrare“ a existenţei lui Dumnezeu. Or, a impune ca necesitate intelectuală acceptarea existenţei lui Dumnezeu este o apologetică care contestă libertatea şi profunzimea persoanei umane, schemele fixe de gândire propuse intrând în contradicție cu trăirea experienţei lui Dumnezeu ca descoperire interioară petrecută în taina inimii, nu de la „trup și de la sânge” (Mt. 16, 17), experiență mărturisită de întreaga Tradiţie creştină.

Dacă apologetica apologeților din perioada de început a Bisericii semăna mult cu o respingere a unor „atacuri”, maturizarea ei ulterioară ne dă dreptul să o considerăm mai degrabă ca demers fundamental pozitiv, de afirmare pozitivă a ortodoxiei în Areopagul culturii unui veac anume, apologeţii folosind cu îndemânare cărămizile conceptuale ale acelei culturi. Sfântul Apostol Pavel îşi începe cuvântul catre greci pornind de la o prezenţă familiară acestora în Areopag, „dumnezeul necunoscut”, de care se serveşte apologetic în scopul relevării adevăratului Dumnezeu. Apologetica nu foloseşte a priori „argumente raţionale şi ştiinţifice”¹, aceasta reprezentând doar o adaptare în faţa modernităţii, în faţa argumentaţiei ştiinţifice autonom-raţionale, de unde şi exigenţa unei apologetici care să integreze acest mod de abordare. Apologetica îşi construieşte afirmaţia ca un act de credinţă, din interiorul trăirii teologice. Comentariile la Hexaemeron ale sfântului Vasile cel Mare sunt un astfel de exemplu, ele oferă o privire comparativă între cunoaşterea de factură ştiinţifică şi cea teologică a vremii sale, sfântul neezitând să arate diferenţe şi convergenţe de perspectivă. Nu se căuta un concordism, o „adaptare” a viziunii teologice la datele temporale ale ştiinţei unui anume veac, şi nici o adaptare a datelor ştiinţei în a „corespunde” unei anumite interpretări a datelor Revelaţiei. Se propune întâlnirea spontană, vie, între două demersuri diferite de investigare a realităţii, cu obiecte de cunoaştere, metodologii şi competenţe diferite. A defini deci apologetica ca respingere „a atacurilor venite împotriva credinţei ortodoxe de la necredincioşi”² este deci limitativ, întrucât, fundamental, demersul teologic, deci şi cel apologetic, este unul afirmativ: a-L trăi pe Dumnezeu ca prezenţă, şi, în consecinţă, a-L mărturisi lumii în dăruire, din interiorul realităţii pe care El ţi-o descoperă, a-i face şi pe ceilalţi părtaşi acestei bogăţii din iubire. Prin apologetică, creştinul nu pune la index pe nimeni, nu pune inchizitorial etichete de tip „necredincios” sau „eretic”, ci se dăruieşte pe sine adaptându-se la realitatea trăită interior de celălalt. Această adaptare nu înseamnă o falsificare a reperelor personale de credinţă, ci presupune un răspuns adresat în coordonatele căutării celuilalt, precum şi acea oferire reală a lui Dumnezeu, iar nu un idol fabricat de intelect. A apăra ortodoxia înseamnă a o afirma de o asemenea manieră încât oricine să o poată trăi pornind de la realitatea sa interioară, personală, şi crescând spre adâncirea ei, o crescândă compatibilizare a fiecăruia cu acest adevăr desluşibil prin har în taina unicităţii şi irepetabilităţii fiecărei persoane în parte.

Pentru sfântul apostol Pavel, apologia însemna gestul concret de „a se face tuturor toate” spre a-i deschide lucrării de mântuire. Acest gest este la fel de valabil şi astăzi. Nu este loc aici nici de laxism doctrinal, şi nici de fundamentalism prin care libertatea de căutare personală a aproapelui să fie sacrificată pe altarul „certitudinilor” rigide, eventual puse pe seama Bisericii. Apologie înseamnă a-l asuma iubitor pe aproapele, făcându-l cât mai mult părtaş la realitatea harului, descoperibil chiar şi prin cuvinte, concepte sau raţiuni intelectuale. Ortodoxia nu poate accepta o apologie autonomă faţă de har (spre exemplu, ceea ce se numește „filosofie naturală” ori „teologie naturală”) întrucât afirmarea lui Dumnezeu se face participativ, printr-o experiere a prezenţei Sale. Este deci limpede că dacă „în dialogul cu cei necredincioşi, apologetica ortodoxă foloseşte argumente raţionale şi ştiinţifice acceptate de aceştia”³, ea o face deoarece cei necredincioşi propun deseori o exclusivitate a raţiunii, un demers de tip scientist în construcţia edificiului cunoaşterii lor. Însă nu cunoştinţele în sine constituie proba ultimă şi de netăgăduit a prezenţei lui Dumnezeu, ele servesc doar ca deschideri către harul cel care asigură coerenţă şi limpezime în inima căutătorului de înţelegere. Dumnezeu nu se constituie ca prezenţă obiectivabilă prin cercetarea ştiinţifică, ci teologia, expresie a revelaţiei, ni-L face cunoscut. Fundamental, rolul apologeticii este să deschidă raţiunea umană către o luminare prin har.

Toată teologia este apologetică, întrucât este mărturisitoare. Teologia are ca scop afirmarea sfinţeniei. Necredinţa nu defineşte oamenii ca duşmani ai creştinilor, ci mai curând atrage atenţia asupra căutării lor de înţelegere şi de sens. Atitudinea către ei nu poate fi decât una asumatoare. A-ţi pune viaţa pentru aproapele înseamnă a-l ajuta ca în hăţişul conceptual al gândurilor sale să intre, chiar şi prin intermediul raţionamentelor, harul care luminează şi deschide către un orizont spiritual mântuitor, care îl împlineşte ca om pentru veşnicie.

Observaţie: Părintele profesor Ion Bria defineşte apologetica drept „ramură a teologiei sistematice care încearcă dovedirea existenţei lui Dumnezeu prin probe raţionale sau prin argumente logice. Creaţie a scolasticii, apologetica a fost introdusă în învăţământul ortodox sub influenţa teologiei apusene [...] azi teologia fundamentală (apologetica) este predată înainte de teologia dogmatică, cu înţelesul că Evanghelia trebuie să devină mai credibilă pe baza demonstraţiilor logice, după care credinţa intervine ca să dea certitudinea cunoaşterii”⁴. Credem că nu această apologetică a fost apologetica dintru început, a Părinţilor, ci mai curând definiţia precedentă arată duhul străin de ortodoxie în care această apologetică s-a configurat în spaţiul eterodox. Evanghelia nu are nevoie să capete credibilitate prin nimic, ea este credibilă prin Hristos, pentru că cine Îl primeşte primeşte şi cuvântul Lui. Cuvântul lui Hristos se arată „cu putere multă” prin harul dumnezeiesc, har fără de care nu există teologie. Iar apologetica este teologie în măsura în care face apel, fie şi cu instrumentarul împrumutat din câmpul exterior teologiei (al ştiinţelor, al filosofiei) la inspiraţia dată de har. Duhul Sfânt este apologetul prin excelenţă în Biserică, prin El argumentele umane capătă putere de Sus. Hristos îi îndemna pe ucenici să nu pregătească dinainte ce vor spune oamenilor despre El pentru că Duhul va mărturisi în ei într-un fel căruia nimeni nu-i va putea sta împotrivă – nu este aceasta o minunată mărturie, dată de Însuşi Hristos, despre adevărata apologetică a Bisericii, inspirată de Duhul? Apologetica dintru început nu încerca „dovedirea” existenţei lui Dumnezeu ca demers intelectual autonom, ci dimpotrivă, era gest de teologie autentic în măsura în care prin inspiraţia datorată harului se dădea mărturia vie că Dumnezeu există şi poate fi întâlnit şi cunoscut.

Bibliografie: 1. Ion Vlăducă, Mic dicţionar de apologetică ortodoxă, ed. Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 8; 2. Ibidem, p. 8; 3. Ibidem, p. 8; 4. Pr. Prof. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 31.

A se vedea şi: teologie, patristic, neopatristic.