chenoză

[teologie] (din gr. kenosis = golire, deşertare, smerire)

Prin chenoză numim acea „coborâre şi smerire inexprimabilă a Fiului lui Dumnezeu întrupat, rămânând în acelaşi timp ceea ce era (Dumnezeu) şi luând ceea ce nu era (trup), „chip de rob”, şi făcându-Se ca unul din noi, „până într-atât încât li s-a părut celor necredincioşi că nu este Dumnezeu” (cf. sfântul Maxim Mărturisitorul), ca să Se apropie şi să Se unească cu noi”. Este gestul „deşertării, golirii sau micşorării slavei Sale dumnezeieşti pe care a avut-o înainte de Întrupare (In. 17, 5), pentru a veni în maxima apropiere de noi şi a realiza pentru totdeauna unirea firii dumnezeieşti cu firea omenească în ipostasul Său dumnezeiesc”¹.  

„Golire” nu înseamnă nici o clipă ca Hristos să fi renunţat la ceva din cele ale firii Sale dumnezeieşti. Hristos este în veci Dumnezeu adevărat, fără ştirbire. Prin Întrupare Fiul lui Dumnezeu asumă firea omenească, făcându-se astfel (şi) „Fiu al omului” pentru veşnicie. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, este deci Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Chipul asumării umanităţii în Hristos rămâne însă taină de necuprins. Termenul de „chenoză” încearcă tocmai să exprime ceva din aceast mister: pe de o parte face referire la smerenia lui Hristos, care este străină omului ca una mai presus de înţelegere, după cum mărturiseşte sfântul Siluan Athonitul prin aceea ca una este smerenia omului şi alta este smerenia lui Hristos; pe de altă parte, arată minunea prin care prin Întrupare Cel neîncăput devine om, creatură, şi face astfel umanitatea noastră părtaşă necreatului. Întruparea Fiului lui Dumnezeu nu este un episod pasager întrcât El rămâne om în veşnicie odată cu Întruparea, de unde şi veşnicia chenozei Lui. Chenoza exprimă ceva din interiorul vieţii dumnezeieşti:

„În actul Său de Suire-Înălţare nu era prezent actul dezîntrupării. Şi astfel deşertarea – chenoza – nu s-a sfârşit pe Cruce, nici în mormânt şi în pogorârea la iad, nici în Învierea Lui şi în Înălţare. Ea trebuie înţeleasă nu numai în aceste limite, dar şi întru aceea că El, purtătorul aceleiaşi De-Sine-Fiinţe care este şi în Tatăl, toate le dă Tatălui. Dintru aceasta vedem că şi Tatăl, în cea mai înainte de veci Naştere a Fiului, şi-a deşertat întreaga Sa plinătate, vărsându-o în Cel Născut: Deşertarea Tatălui. Prin urmare, iubirii lui Dumnezeu îi este propriu absolutul deşertării. În Dumnezeu, într-un chip de neînţeles nouă, se îmbină două extreme: pe de-o parte plinătatea Fiinţei, şi pe de alta, plinătatea micşorării de sine, a smereniei. El, Dumnezeul nostru, este absolut în toate mişcările Lui: El este absolut „marele”, şi tot El şi nesfârşit „micul”.”²

Prin chenoza Sa Hristos alege să nu vină către oameni în chip biruitor, „impunându-se” prin slava cea dumnezeiască, ci coboară făcându-se „mic” şi întâlnindu-se astfel realmente cu omul. Omul are un interlocutor la nivelul lui, care nu numai că nu îl înfricoşează, ci dimpotrivă, îl înţelege, îl alină, îl tămăduieşte prin mângîierea spre care tânjeşte tot omul „ostenit si împovărat” la nivel fiinţial. Prin gesturile dumnezeieşti de relaţionare iubitoare „eu-tu”, omul, cel care trăieşte căderea în iadul pe care cu conştiinţa libertăţii pervertite prin păcat l-a crescut şi configurat lăuntric, primeşte razele Învierii şi puterea de viaţă făcătoare. Urmarea lui Hristos prespune deopotrivă o chenoză a omului:

„Firească este lucrării nevoinţei creştine trăsătura chenotică. „Chenoza” noastră (deşertarea, micşorarea de sine) în condiţia de faţă este de neapărată trebuinţă, în virtutea căderii în mândrie. Pentru mântuirea noastră, Dumnezeu însă merge neasemuit mai departe: noi nicidecum nu Îl ajungem în micşorarea Sa. Lui, ca Absolut, Îi este propriu, în orice ar face, să meargă dincolo de orice hotar, unde noi nu îndrăznim să ne ducem. Liturghia noastră este cât se poate de strâns legată de facerile cele de răscumpărare a lumii de către Hristos. Prin aceasta preasfântă Taină noi ne învăţăm să trăim caracterul vecinic al „deşertării” Cuvântului Tatălui”³.

„Care, în chipul lui Dumnezeu fiind, nu răpire a socotit a fi întocmai cu Dumnezeu, ci S-a golit (ekénosen) pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume.” (Flp. 2, 6-9)

Urmând exemplului chenotic al lui Hristos, prin propria-i chenoză omul ajunge părtaş vieţii dumnezeieşti.

Observaţie: Există două forme ale traducerii termenului „kenosis” în limba română. Părintele profesor Ion Bria propune prin intermediul Dicţionarului de teologie ortodoxă termenul de „kenoză”, în timp ce în traducerea scrierilor arhimandritului Sofronie de la Essex, ieromonahul Rafail Noica preferă termenul de „chenoză”, alegere pe care o regăsim şi la părintele profesor Ioan Ică în manualul de Dogmatică ortodoxă (pentru seminariile teologice) Todoran-Zăgrean. Îl preferăm şi noi pe cel din urmă.

Bibliografie: 1. Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Chenoza, în vol. Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Pr. Ioan Zăgrean, Dogmatica ortodoxă – manual pentru seminariile teologice, ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003, p. 208; 2. Arhimandritul Sofronie, Naşterea întru împărăţia cea neclătită, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, pp. 228-229; 3. Ibidem, p. 228.

A se vedea şi: teologie.