sincretism

[teologie] (din gr. sygkretizein = a combina)

Sincretismul reprezintă denaturarea dialogului de orice fel (inclusiv a dialogului dintre teologie şi ştiinţă) prin amestecuri difuze şi confuze. Sincretismul implică o dublă pierdere, a adevărului şi a identităţii. Din păcate, în contemporaneitate există tendinţa ca dialogul dintre teologie şi ştiinţă să fie folosit ca un pretext pentru impunerea unei gnoze sincretice. În mod special rezultate din fizica cuantică sunt amestecate cu elemente ale religiilor orientale, cu concepţii din diferite tradiţii religioase şi filosofice, rezultând un amalgam sincretic.

Armonia dintre noua fizică şi mistica orientală apare explicit în demersul lui Fritjof Capra în Taofizica. El îşi afirmă explicit adeziunea la mistica orientală:

“Misticul şi fizicianul ajung la aceeaşi concluzie, unul pornind de la lumea interioară, celălalt de la cea exterioară. Şi acest acord nu face decât să confirme străvechea înţelepciune indiană după care Brahman, absolutul obiectiv, şi Atman, absolutul subiectiv, sunt identice.” ¹

Experienţele extatice îl fac pe savant să perceapă lumea nu ca o multitudine de fiinţe şi lucruri individualizate, ci ca pe o energie continuă care conectează toate realităţile existente. Astfel de experienţe sunt descrise de marii iniţiaţi ai lumii. Cunoaşterea ştiinţifică, într-o asemenea percepţie, capătă tendinţe oculte şi magice, specifice gnozelor păgâne. Această ştiinţă este ermetică şi destinată doar iniţiaţilor, având un profund caracter elitist.

Tot Capra mărturiseşte:

“Mă aflam pe malul oceanului, într-o după-amiază de vară târzie, priveam valurile rostogolindu-se şi-mi ascultam propria respiraţie când, deodată, am avut revelaţia întregului meu univers angajat într-un dans cosmic gigant. Fiind fizician, ştiam că nisipul, pietrele, apa şi aerul din jurul meu sunt formate din molecule şi atomi în vibraţie, iar acestea, la rândul lor, din particule care interacţionează producând sau distrugând alte particule. […] Toate acestea îmi erau familiare din cercetările mele în fizica energiilor înalte, dar până în acel moment le receptasem numai la nivelul graficelor, diagramelor şi teoriilor fundamentate matematic. […] am văzut atomii elementelor şi pe aceia ai propriului meu corp prinşi în dansul cosmic al energiei; i-am simţit ritmul şi i-am auzit muzica şi în acel moment am ştiut că acesta era dansul lui Shiva, zeul dansatorilor, cel divinizat de hinduşi.” ²

Mai mulţi savanţi au fost influenţaţi în cercetările lor de noua viziune. Amintim pe Ilya Prigogine, Abraham Maslow, Stanislav Graf, Rupert Sheldrake, Lynn Margulis, Peter Russell.

Bruno Würtz, în remarcabila lui carte New Age, menţionează:

“Noul tablou cosmologic, universal vibratoriu, cu infinita sa mulţime de interferenţe codificatoare de informaţie, nu mai exclude nimic din experienţa umană, întrucât îşi integrează ontologic până şi viziunile mistice, cele oriental-spirituale şi cele paranormal-transpersonale. Fritjof Capra consemnează că reprezentările despre proces, de transformare şi fluctuaţie în taoism, spre exemplu, joacă un rol de importanţă excepţională. Fluctuaţia, ca temelie a oricărei ordini – idee introdusă de Prigogine în ştiinţele moderne ale naturii – reprezintă tema principală a tuturor textelor taoiste.” ³

Atât materialismul cât şi idealismul sunt văzute în noul context ca simple unilateralităţi. Creştinismul, de fapt ca oricare religie sau filosofie, în sine, nu prezintă decât o reprezentare reducţionistă a lumii şi a vieţii. Pentru a înţelege cosmosul şi viaţa e nevoie de integrarea tuturor religiilor, filosofiilor şi ştiinţelor într-o nouă gnoză, atotcuprinzătoare. Mântuirea înseamnă pentru gnostici cunoaştere, iluminare. Nu mai avem o mântuire în Hristos, ci o automântuire, generatoare de infinită încredere în capacitatea omului. Atât gnozele antice cât şi cele actuale au în comun faptul că ele sunt separate de Hristos. Şi o gnoză fără Hristos este de fapt o pseudocunoaştere, o iluzionare, o amăgire. Nu întâmplător Sfinţii Părinţi au condamnat cu asprime ereziile gnostice. Aceste concepţii, prin intelectualismul exacerbat, nu reflectă realitatea. Gnosticul ne prezintă o falsă realitate care nu este decât o proiecţie a realului în propria lui minte. Prin gnoză ne separăm de real şi aceasta pentru că fiinţăm doar în măsura în care ne raportăm la Hristos.

Creştinismul este deasupra oricărei ideologii, este cunoaștere ființială. El are în centru Persoana lui Hristos. Singur Hristos, Dumnezeu – omul ne-a încredințat o învăţătură cu valabilitate veşnică şi care poate fi întrupată la modul concret, în orice moment al istoriei, în dialog nuanțat cu cultura lumii. Este trist că rezultatele ştiinţei actuale tind să fie confiscate de mentalitatea new-age-istă, care vrea să demonstreze că este posibilă automântuirea. Ni se propune o mântuire în care nu mai avem nevoie de Hristos, pentru care este suficient doar să cunoaştem. Şi totuşi astăzi cultura ştiinţifică reprezintă o coordonată semnificativă pentru lumea contemporană, față de care adevărata teologie nu poate fi decât într-o atitudine de deschidere, dar într-un mod onest, adică la adăpost de orice fel de interes ideologic. Pentru a se articula mai bine la problematica actuală, teologia nu poate să facă abstracţie de această cultură. În acest context al culturii ştiinţifice este de o importanţă crucială ca teologia să ştie să valorifice ca un instrument apologetic rezultatele ştiinţifice în misiunea ei de propovăduire a Revelaţiei, dar nu ideologic, ci ca exprimare a eventualelor convergențe între două demersuri cu competențe specifice și care pot arăta complementaritate.

Între dialogul dintre teologie şi ştiinţă trebuie să se evite sincretismul. O asociere a misticii (orientale) cu știința (microfizica) constituie o gravă confuzie în perspectivă ortodoxă, un fel de panteism-amestec de identități până la gravă confuzie și comună identificare. Un asemenea sincretism aduce prejudicii atât religiei cât şi ştiinţei. Un dialog poate fi fecund cu condiţia ca fiecare parte să-şi păstreze identitatea. În această ordine de idei putem menţiona diferenţa dintre eclesia şi comunitatea ştiinţifică. În cazul eclesiei Adevărul este Logosul întrupat şi poate fi dobândit şi experimentat într-un mod personal ca rod al comuniunii, într-un cadru marcat de Revelaţia divină. Pentru comunitatea ştiinţifică adevărul este rodul unei osteneli individuale sau colective, dar în orice caz fără să se înscrie într-un demers al Revelaţiei, fiind lipsit şi de aprofundarea unor relaţii personale. ⁴

Bibliografie: 1. Fritjof Capra, Taofizica, ed. Tehnică, Bucureşti, 1995, p. 255; 2. Ibidem, p. 9; 3. Bruno Wurtz, New Age, ed. de Vest, Timişoara, 1994, p. 174; 4. Adrian Lemeni, Sensul eshatologic al creatiei, ed. ASAB, București, 2004, pp. 340-341.

A se vedea şi: adevăr.