infinit

(din lat. infinitas = fără limite)

[ştiinţă]

Experienţa de zi cu zi ne aduce în proximitatea reprezentării mai curând a finitului decât a infinitului. În timp ce gândirii curente conceptul de finit îi apare firesc, ca unul care este legat de operaţiile de discriminare şi de cuantificare pe care le săvârşeşte curent mintea umană, cel de infinit presupune un efort de reprezentare mentală marcat întotdeauna de o anume aproximativitate. În logica curentă, infinit desemnează ceva fără măsură, fără limite, peste posibilităţile de cuprindere, ceva „foarte mare” sau „peste măsură de mare”.

Ideea de nemărginit, de nelimitat, de nemăsurat, care a dat conceptul de infinit, este veche în ştiinţe. Interesant este că încă din antichitate întâlnim o bivalenţă a conceptului: infinitul „mare” face apel la nemărginirea experimentată prin observarea astrelor cereşti, a mişcării lor, a vastelor spaţii siderale, în timp ce infinitul „mic” tratează problema diviziunii nelimitate - în secolul V î. Hr. filosoful grec Zenon descoperea posibilitatea repetării infinite a operaţiunii de divizare a unui segment de dreaptă în două părţi. Cele două abordări ale realităţii, care se dezvăluie la scale de magnitudine diferite (astrofizica contemporană este fizica „infinitului mare”, în timp ce microfizica este fizica „infinitului mic”) au în comun existenţa unuia şi aceluiaşi concept de infinit.

Pe lângă infinitul fizicii, există si un infinit matematic, operatoriu. Acesta este asimilat unui număr şi integrat ca atare în formulele de calcul matematic. Este conceptul de infinit cel mai precis utilizat de ştiinţe. La fel ca în fizică, infinitul matematic este bivalent, participând atât la formalizarea matematică a abordării cantităţilor mari (ceea ce nu are limite ca mărime, ceea ce nu este numărabil), cât şi a celor foarte mici (calculul infinitezimal).

Bibliografie: 1. Jean Seidengart, Infini (science classique), în vol. Dictionnaire d’historie et philosophie des sciences (sous la direction de Dominique Lecourt), ed. Quadrige/Puf, Paris, 1999, p. 516.

A se vedea şi: materie.

[teologie]

Există o încordare, o scrutare lăuntrică a omului în tinderea sa către Dumnezeu. Căutarea unui chip de înţelegere, de reprezentare în spaţiul interiorităţii umane a lui Dumnezeu îl aduce pe om cel mai adesea în proximitatea unor „noţiuni” cu care încearcă să „traducă” în termeni familiari ceea ce îi depăşeşte în realitate posibilităţile de reprezentare. Dumnezeu „nu încape” în reprezentările omeneşti decât cel mult iconic. În chipuri diferite, omul gustă şi se împărtăşeşte dintr-o anumită conştiinţă a necuprinsului, a infinitului propriu Fiinţei Supreme.

Mergând pe malul mării şi adâncit fiind în gândurile sale, fericitul Augustin observă un copilaş care făcuse o groapă în nisip şi se străduia să care apa din mare în groapa sa. Întrebându-l ce face, fericitul primi răspunsul următor: „mut marea în această groapă”, copleşindu-l astfel o nouă înţelegere : teologia este strădania de a „muta”, de a sălăşlui pe Cel infinit în finitul cuprinderii omeneşti.  

Cum poate deci omul finit să se împărtăşească din Cel Infinit? Mintea omului nu poate să cuprindă acest gest dumnezeiesc, şi teologia ortodoxă, prin afirmarea apofatismului, pune inteligenţa omenească la adăpost de toată întreprinderea de „explicare” a ceva ce doar milostivirea dumnezeiască poate face posibil (şi inteligibil) și care așează pe om ca experiere peste marginile limitate ale vieţuirii strict omeneşti. Teologia ortodoxă dă mărturie prin chipul de vieţuire al sfinţilor despre puterea dumnezeiască de a „dilata” conştiinţa umană pentru a-L primi pe Cel necuprins. Chipul acesta de înţelegere-împărtăşire din cele ale lui Dumnezeu este de necircumscris operaţiilor minţii omeneşti.

„După apostoli, unii din Părinţii Bisericii au crezut asemenea lor, altii însă au gândit viaţa cea vecinică a celor mântuiţi ca o triumfală neîncetată înălţare către Cel Infinit. Gândire proprie matematicienilor: noi totdeauna ne asemănăm unui oarecare număr, însă Dumnezeu – infinitului. Între aceştia întotdeauna va rămâne o „distanţă”. În scrierile Părinţilor se poate întâlni gândul că, dacă Dumnezeu ar fi fost cu putinţă de a fi cunoscut până la totala epuizare, atunci ar însemna că El ar fi oarecum finit, iar în ce ne priveşte, aceasta ar duce la saţiu. Noi nu ni-L închipuim pe Hristos-omul (1 Tim. 2, 5) ca petrecând într-o neîntreruptă înălţare către Tatăl; noi Îl mărturisim ca Cel care „S-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui” (Crezul). [...] recunoaştem că o oarecare „distanţă ontologică” rămâne pentru noi şi în veşnicie [...] noi, chiar dăruiţi fiind cu întreaga deplinătate a lui Dumnezeu, rămânem „făptură”. Şi astfel mântuirea desăvârşit constă în includerea omului în toată deplinătatea vieţii lui Dumnezeu.” ¹

Taina Întrupării lui Hristos este aceea prin care Cel de necuprins va încăpea trupeşte în pântecele unei fecioare (Născătoare de Dumnezeu - Theotokos). Prin naşterea lui Hristos, prin asumarea de către Sine a umanităţii noastre, omul primeşte în chip de negrăit putinţa „dilatării” în a-L cuprinde în sine pe Însuşi Dumnezeu cel de necuprins. Aceasta devine posibil doar în măsura în care omul se leapădă de tot ceea ce este pătimaş, adică de ceea ce (precum fiul cel risipitor care mânca roşcovele porcilor cele care dau foame infinită și nu aduc niciodată saţietate, care nu hrănesc real) umple la infinit cu perisabil şi trecător, pe el cel chemat în realitate să trăiască veşnicia ca umplere cu prezența lui Dumnezeu.

Bibliografie: 1. Arhimandritul Sofronie, Naşterea întru împărăţia cea neclătită, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 36.

A se vedea şi: lumină.